Revin asupra unui film nemţesc de Oscar pentru film străin din 2006, debutul în lungmetraj al lui Florian von Donnersmarck: ,,Das Leben der Anderen” sau ,,Viaţa celorlalţi”. Este povestea complexă a unui dramaturg german din DDR, Georg Dreyman (Sebastian Koch), şi raportul acestuia (ca om şi ca reprezentant al artei în general) cu agentul STASI (Ulrich Mühe) ce îl va urmări pe tot parcursul filmului. Ministrul culturii pune ochii pe nevasta lui Dreyman, şi vrea neapărat să găsească probe împotriva acestuia, deşi scriitorul nu avea antecedente şi nu părea a fi un dizident. Căpitanul STASI Wiesler, un securist model, gri şi fără cusur, se pune pe treabă şi îl supraveghează cu ochi de vultur şi ureche de liliac pe dramaturg. În ciuda aparenţei absolute de sânge rece, securistul suferă în cele din urmă o transformare umană, superbă, ce îl metamorfozează ca pe un fluture. Dreyman şi breasla, afectaţi profund în urma diferitelor capcane şi bombe psihologice lansate de STASI şi de ministru împotriva lor, complotează pentru a-şi face auzită vocea în vest. Wiesler, mereu cu căştile pe urechi, ajunge să facă o obsesie din supravegherea lui Dreyman, şi încet se îndrăgosteşte de marea iubire a scriitorului. Nu, nu nevasta, cum era cazul ministrului libidinos, ci arta în sine. Îl vedem într-o scenă simbolică pe căpitanul singuratic cum citeşte înmărmurit de farmec nişte rânduri din interzisul Brecht, şi cum apoi cu o inteligenţă menită unor scopuri superioare mizerabilei anchete, dezvăluie umanul şi viaţa de dincolo de stâncă. Evit pe cât posibil să vă povestesc scene superbe, segmente cruciale ale firului narativ şi evident grandiosul final, pentru că este un film pe care trebuie să îl degustaţi singuri, cap-coadă, replică cu replică şi cadru cu cadru. Pentru că este un film uşor digerabil, creat pe structură dramatică de inspiraţie americană, dar cu un profund conţinut politic, social, filosofic, istoric şi poetic, învăluit într-o ramă formală de un estetic profesionist: imagine impecabilă, coloană sonoră absolut perfectă (notă maximă pentru motivul ,,Sonatei omului bun” - ,,Die Sonate vom guten Menschen”) şi două roluri principale fără cusur şi fermecătoare. Acesta este filmul care ar trebui să ne forţeze să facem o paralelă între seaca noastră societate semi-capitalistă plină de libertăţi, şi acea perioadă glacială de cenzură şi suprimare, care paradoxal înflorea în dedesubturi cu atât mai mult cu cât era regimul mai dur.
O morală sublimă, un fragment de istorie şi o operă cinematografică de vitrină.

Din seria de comedii-negre-care-te-pun-pe-ganduri nordice se remarcă ultimul film al unui regizor cu un cert talent, de un rafinament si o subtilitate pe cât de geniale pe atât de suculente, pe cât de goale pe-atât de pline de viaţă: Roy Andersson. Filmul se numeşte “Du Levande” sau “You, the living” (…de la Goethe citire) şi nu este fără precendent, deoarece tăticul său, precedentul film, pe nume “Sånger från andra våningen” sau “Songs from the second floor” (2000), urmează acelaşi tipar stilistic, ba chiar cele două se completează reciproc. Avem de-a face cu un film al cărui absurd ni se întipăreşte în ochi ca fiind fezabil, devenind o critică socială, un absurd ce nu este absurd deoarece este cotidian, dar natura umană îl respinge instinctual şi astfel e considerat absurd. Bun, concretizând: în timpul actului sexual soţul firav vorbeşte probleme economice familiale şi deasupra sa soţia grasă geme purtând un coif milităresc tip prusac; un moş care se deplasează cu scaun de’ăla de mers târăşte pe asfalt neintenţionat dar fără scrupule câinele încurcat în lesă spatele său. Şi aşa mai departe. Filmul este o împletire de vieţi povestite paralel şi încrucişat, pe scene drăguţe, seci, şi pline de umor negru. Este o operă despre societate şi natura umană ce ne pare devenită mutantă ca rezultat al absurdităţilor sociale şi a rutinei. Avem şi nişte planuri onirice pe care se desfăşoară acţiunea, structura filmului bazându-se în mare pe oameni care îşi povestesc visele şi pe visele povestite de ei, într-un mediu urban exagerat de gri, cu personaje palide, nişte cadavre vii. Pelicula lui Andersson radiografiază corpul canceros în fază finală al societăţii şi stârneşte subiecte existenţiale ca moartea, dragostea, familia, dar o face cu un umor dureros de negru şi de sec, genul de umor la care în gând te crăcănezi de râs, dar pe faţă ţi s-a lipit o grimasă de parcă ai fi muşcat dintr-o lămâie crudă. Şi asta pentru că după ce râdem de personaje ne regăsim în ele. Roy Andersson ne demonstrează că hazul de necaz tras de păr ne poate face să reflectăm la mizeria ce ne leagă pe noi oamenii într-o societate tocită şi plictisitoare, şi ne poate face să reflectăm la evadări dintr-o lume presupus liberă, dar care nu a fost niciodată mai constrângătoare. Motto-ul filmului, după cum am mai zis, citează din Elegiile Romane ale lui Goethe: “Freue dich also, Lebendger, der lieberwärmeten Stätte, ehe den fliehenden Fuß schauerlich Lethe dir schauerlich netzt” pe limba lui guţă însemnând “Bucură-te deci, fiinţă, de căldurosul tău culcuş, înainte ca al Lethei val rece ca gheaţa piciorul tău ce evadează să ţi-l umezească”. Restul concluziilor le veţi trage voi, după ce vedeţi filmul, şi slavă cerului sunt la concluzii de tras pentru toţi şi toate.

În disperare de cauză, neavînd nici cea mai mică urmă de idee rămasă pe scoarţa creierului, am publicat săptămînile trecute o carte goală, cu pagini albe. În librării au apucat diferiţi indivizi şi diferite individe cartea cu mare curiozitate, şi au luat-o drept agendă, carneţel de notiţe, pentru desen… mîzgălind în scurt timp tot tirajul în curbe de cerneală unice, originale. Criticii au interpretat gestul ca fiind o dovadă de solidaritate a publicului faţă de scriitor, un fel de ajutor. Prin umplerea spaţiului alb, oamenii îi dăruiesc o nouă inspiraţie autorului. În toată lumea s-a răspîndit ştirea scriitorului rămas fără inspiraţie. Toată atenţia acordată crizei petrolului s-a îndreptat imediat către acest grav caz de criză a inspiraţiei. Punînd mînă de la mînă, toată populaţia globului şi-a sondat creierii după inspiraţie. A fost publicat un nou tiraj în trei miliarde de exemplare, să ajungă la toată lumea. Paginile albe au fost traduse cu migală în toate limbile lumii sub peniţa celor mai de rasă traducători. Un mare succes l-a avut varianta în germană, ştiindu-se probabil că autorul era germanofil. Cu setea unei armate de cămile stafidite tînjind după o halbă de bere, nemţii au umplut paginile albe cum ne-am umple noi toţi traistele cu bani dacă ar ploua cu ei. În Asia adolescente isterice dormeau cu volumul sub pernă iar nişte maniaci prin Statele Unite şi-au făcut case din paginile umplute în prealabil cu inspiraţie de calitatea a doua. Dar problema era… cum ar putea ajunge toată cantitatea uriaşă de inspiraţie-cadou la scriitor? Ingineri din toată lumea au elaborat un complex proiect prin care să adune cărţile de pe întregul glob cu ajutorul unor aeronave speciale, şi să le dea drumul apoi deasupra casei autorului, în Bucureşti. Mii de tone de celuloză urmau a fi aruncate peste modesta casă a omului, iar acesta era îngrozit de idee, dar împăcat cu soarta, pentru că ştia că oriunde ar fi fugit, aeronava l-ar fi urmărit şi ar fi aruncat tonele de inspiraţie asupra sa. Aşa îngrozit de idee, scriitorul s-a dedublat şi şi-a semnat scrisoarea de adio, adică textul de faţă, iar cînd acesta a fost transmis la televiziuni de pe întregul mapamond, lumea a fost secerată de o profundă dezamăgire. Omul îşi găsise inspiraţia înainte de sosirea coletului.

gînduri pe un tur de ţară - Sibiu, 26 iunie 2008

Numai după ce îţi imaginezi că zbori drept înainte exploziv, cu o viteză extremă, inumană, intersectînd tot ceea ce vezi, neavînd răgaz nici să prinzi cu privirea linia orizontului, abia atunci realizezi cît de cleios este timpul în care ne zbatem ca nişte muşte în borcanul cu miere, ca un vechi infidel germanic condamnat la mlaştină. La o asemenea viteză nu mai ai capacitatea de a distinge amănunte de nici un fel, doar curcubee, linii lichide, culori irepetabile care pot fi considerate până la urmă noi amănunte, într-o contradicţie care naşte o lume nouă. Pentru că aşa se nasc noile lumi, prin contradicţie, de-a dreptul mitologic. Şi în lumea amănuntelor născute din nevoia lipsei acestora totul pare simplificat şi totul este frustrant şi înşelător. Frustrant pentru că rămîi cu impresia că îţi scapă prea multe amănunte. Atunci cînd trăieşti cu ideea ancorată ca o tumoare pe creier, conştientă sau nu, că îţi scapă fiecare cuarc, atom, micron (deja grobian), atunci eşti un simplu biet muritor. Nu poţi decît cel mult să tinzi spre o soartă faustiană.

Gîndindu-mă la toate verbele reflexive pe care le-am folosit vreodată, am început încet să mă dedublez, să-mi reneg vechea şi să-mi accept noua identitate, cea pentru care acele verbe nu sunt reflexive, cea datorită sau din cauza căreia verbele sunt reflexive, cea care precum un Steppenwolf a la Hesse stă parazitar cu colţii înfipţi în gamba mea încolăcit în jurul piciorului ca unul dintre doi adolescenţi în piscul avanpremierei erotice, iar piciorul meu este de fapt un mutant asexuat care mă duce unde nu vreau ştiind unde vreau sa merg. Însă cercul vicios a început să-şi ameţească spirala în momentul în care am realizat că dedublîndu-mă, eu nu fac altceva decît să alimentez întregul fiinţei mele, pentru că dedublarea presupunea un verb reflexiv care mai departe presupunea o perpetuă colaborare între mine si alter ego-ul, intermediar al reflexivelor. Nimeni nu ştie să scape de un cerc vicios. Pentru că în natura umană, soluţia unei probleme vine printr-o reţea de gînduri privind acea problemă, iar bestia acestui perpetuum mobile se hrăneşte din muniţia îndreptată asupra sa. Presupusă muniţie, pentru că ea nu o consideră muniţie, ci în mod logic - hrană. De fiecare dată cînd ne vom apropia de orgasmul acestei colosale construcţii logice, ea se va scurt-circuita, stîrnind Steppenwolf-ului un hohot de rîs anesteziant de dureros (precum spiţele roţilor ce par a se învîrti în sens opus la viteză mare). Ce-i de făcut. Păi în primul rînd e de făcut să nu ne punem întrebarea asta. Apoi să nu găsim soluţii contradictorii. Apoi să nu teoretizăm ceea ce tocmai am spus. Nu!!! Soluţii nu vom găsi învîrtindu-ne în jurul cozii. Atîta timp însă cît avem o coadă la dispoziţie, natura noastră ne obligă să ne învîrtim în jurul ei. Putem incerca să scăpăm de coadă. Apoi însă nu vom mai avea în jurul a ce ne învîrti, şi singura întrebare rămasă este Unde a dispărut coada? Dar noi fiind preocupaţi cu constatarea faptului că nu mai avem în jurul a ce ne învîrti, am scăpat momentul în care a evadat coada. La treabă! În urmărirea cozii! Alergăm în urmărirea cozii, uite-o! prinde-o! alergînd după fata morgana ne găsim fugărind coada alergînd în jurul ei, din nou, cîmpul magnetic al cozii ne aliniază la loc. Cine a gîndit toate astea? ar urla un Socrate modern, ratat, încercănat şi disperat de propria nemurire, cu nevastă grasă şi 7 copii graşi care la un loc fac cît nevasta grasă. Un Socrate care umblă printre mese de fast-food-uri din Piaţa Romană instigînd turmele de animale urbane la filosofie. Iar la urletul ultim al unui Socrate să mai tremure numai şuncile de pe ei, indiferenţi ca piftia, mulţumiţi de cursul rîului. -Somonul, spre deosebire de voi, înoată împotriva curentului! -Ei da, şi? Face asta numai pentru a-şi îndeplini scenariul genetic, nu are nici o mare filosofie în cap, nu gîndeşte. -The fish doesn’t think, because the fish knows… everything. -Auzi tataie, ne laşi? -Vă las…

Iată şi soluţia, coada e la el, nu neapărat la Socrate (el a murit), dar la un Socrate, iar el va pleca cu ea. Rămîne să-l găsim, dacă nu s-a dus deja.

Pe trotuar, un om venea spre mine iar eu ma duceam spre el. Omul ăsta, cu păr grizonat aranjat în două lagune adînci plasate pe marginile frunţii îmi sugera titlul de „gazda emisiunii poftă de vodcă”, emisiune care ar fi avut un public numeros format numai din oameni cu haine năclăite, genul de inşi care beau cu scopul de a găsi un scop în a bea. Şi el, gazda emisiunii, ar fi strigat „are cineva poftă de vodcă?” iar publicul ar fi răspuns într-un cor molcom de voci guturale, şmirgheluite de tabac cu un lung „daaa”, apucînd parcă cu vocea cuvîntul „vodcă” ce ieşise din gura moderatorului iar acum plutea prin aer gîdilînd pe la urechi masa de oameni palizi şi cu costume pline de moloz. Şi desigur tot acest scenariu se derula în mintea lui, a omului ce venea spre mine, iar eu îi citeam în ochi escapada din realitate, uitîndu-mă în pupilele lui ca într-un televizor vechi cu ecranul bombat. Ce era ciudat însă – din spatele lui apăreau tot felul de personaje, scoase parcă din publicul emisiunii, precum baba cocoşată de frica divinităţii, care încolăceşte mişcări brauniene în jurul bisericii făcîndu-şi un soi de cruce cu un gest prin care parcă şi-ar desena un crochiu în sîn cu un creion imaginar – acea fostă femeie în şorţ, tunsă scurt, cu personalitatea eşuată pe malurile pline cu alge puturoase ale mării gospodinelor. Şi se strînse aşa o galerie întreagă de oameni resemnaţi, tipologii care refulează noaptea în somn prin scîncete ca de submarin în adîncurile subconştientului, acea comoară de inteligenţă virgină pe care o poartă ei cu toţii în ţeasta lor de fildeş. Ei erau masonii unei vieţi deosebite – deosebită tocmai prin faptul că este deosebită ş.a.m.d. şi se întîlneau în metrou doar stînd spate-n spate şi privindu-se adînc în ochi prin intermediul reflexiilor de pe geamuri. Apropo, se spune că nu-i de bine dacă le întîlneşti privirea, ca om obişnuit, mai ales noaptea. Acea privire le fuge în timpul somnului de sub pleoape şi omoară pe oricine îi pică-n cale, întorcîndu-se în timp util, pînă la trezire, şi strecurîndu-se printre gene înapoi în orbitele protectoare, tecile acestei arme mortale. Ziceam că l-am privit în ochi pe omul acela, şi i-am văzut culisele proiectate artificial pe retină. Acest miraj m-a teleportat efectiv în miezul emisiunii respective înainte să am timp să gîndesc toate cele spuse mai sus, şi făcînd parte din public am simţit nevoit să spun „daaa”.

Nebunul şi nebunii

Buclele de frig ale începutului de răsărit mă apucă de glezne ca nişte cerşetori bătrîni reîncarnaţi în şerpi, iar eu le trag după mine lent către un grup de blocuri resemnate la întîmplare. Printre blocuri se vede parcă soarele cu o mînă prinsă de jgheabul pămîntului, şi sub cerul colorat călîi se lasă un aer tare de ies sonambuli la balcoane toţi poeţii domesticiţi, să mai inspire o gură de tinereţe din depărtarea unei ore cu cifră mică. Printre ferestre, ca o cascadă de abur pe fiecare pervaz se scurg ultimele valuri ale mirosului aspru şi exotic de vise. Brusc îmi sare-n drum un moş Stafidă slab şi foarte crăcănat, care începe să povestească de vremurile în care el era mare şi puternic, iar lumea era aşa de mică şi timidă încît se oprea globul din mişcarea lui de rotaţie cînd răgea el. Şi printre picioarele lui crăcănate trecea trenul, iar el lovea cu sticla de bere în tren clocotind de rîs, sadic şi în plin abuz de putere. Era vremea uriaşilor de Bucureşti, iar el le-a fost tată şi mamă, le-a fost frate şi naş. Era încă vremea în care plopii erau nişte boscheţi, şi cuvîntul “meschin” era o blasfemie. Sau nu exista, mai degrabă nu exista, pentru că mai mult ca sigur dacă cineva ar fi avut vreun gînd meschin în Bucureştii uriaşilor, acel nimeni ar fi fost strivit ca un gîndac timid de bucătărie sub piciorul crăcănatului, curbat într-o nobilă boltă, pe cît de nobilă pe atît de ucigătoare. Dar pe atunci gîndaci nu existau, deci comparaţia asta e o adaptare modernă, pentru că în vremea ‘ceea gîndacul era obiectul uriaşilor ochelarişti care îşi răsuflau viaţa sub lentilele microscopului. Bătrînii pot să confirme, acei bătrîni stafidiţi de timp, storşi de lacrimi pînă la deshidratare, comprimaţi în cutii de chibrituri, prinşi la cotitură într-ul colţ întunecat de Pod al Mogoşoaiei de către un Procust bucureştean - fiară a răzbunării sub masca monstrului egalităţii. O să confirme ei bătrînii, într-o lume normală, pentru că în astă lume plină ochi de nebuni, minoritatea celor normali devine nebunimea. Miroase a vise, bătrîne, miroase a vise aspre şi exotice, iar nebunii trag aer în piept de la balcoane, în amintirea vremurilor în care libertatea era o secundă de vid strivită între două ore ale dimineţii.

***

Din salcia asta

Din salcia asta, fiule, am crescut eu aşa după chipul ei cu mîinile atîrnînd ca nişte undiţe în apă. Cînd eram cît tine o trăgeam de cîte un smoc de crengi fleoşcăite imaginîndu-mi că am o soră pe care o pot trage oricînd de cozi. Salcia asta îmi gîdila mie creştetul capului, prin ea mi se încurcau pletele cînd mă scăldam în baltă. Apoi m-au biciuit flăcăi în geci de piele a răzbunare cu nuiele usturătoare din salcia asta, şi mai tîrziu aici am răsărit unei fetişcane îmbujorate ideea ce aveai să devii tu. Pe salcia asta aici se lăsa soarele şi din scrumul ei picta luna întunericul, pentru ca a doua zi să apară din nou vie ca un cadou de crăciun în dimineaţă. Salcia noastră l-ar fi sfidat pe Moromete rupînd-i toporul, dar n-a avut ocazia. Şi nu ştiam fiule cum ar fi putut muri salcia asta, nu ştiam, pînă cînd soarele a apus pictînd întunericul din scrumul ei, şi nu s-a mai ridicat niciodată, iar salcia asta în întuneric a crescut aşa de mare fără să o vedem încît a înconjurat Pămîntul îmbrăţişîndu-l în crengi moi, şi v-a strivit pe voi toţi între frunzele ei şi ţărînă reducîndu-l la o boabă de piper pe care eu azi singur rămas încerc să găsesc destulă inspiraţie să mi te imaginez, încerc să sondez după destule amintiri, să le pot aduna şi lipi, să-mi pot da seama din salcia asta ce… din salcia asta cine… din salcia asta încotro… să-mi pot da seama dacă eu sunt salcia sau salcia mi-e eu.

Păi tov. Serghei de alături şi-a postat referatul pe nemţeşte, iar eu ma gândeam că poate le traducem, dar prin urmare voi prelua lenea gestului şi voi posta (deocamdata) pe nemţeşte şi dragul meu referat despre prostituţia în Evul Mediu, ştiind desigur -ca şi amicul Sergiu- că nu-l(e) va citi nimeni pe limba lui Ghete.

Die Prostitution im Mittelalter

Am încercat eu să sar pe fereastră de la etajul şapte, că cică nu păţeşti nimic, aşa văzusem eu în vise. În vis se făcea că eram într-un fel de politehnică, ce avea un aer sanitaro-comunist, cu multă marmură şi bolţi înalte ca cerul gurii lui Stalin, gură care, apropo, avea şi nori, stele şi tot tacâmul. O arhitectură leneşă, că ăia doi doar erau un fel de români… Stalin stătea şi Lenin lenevea. De sus de acolo, din apogeul parabolelor nervoase staliniste, m-am aruncat şi am trăit clipe de groază în drum spre solul îngheţat de marmură, care mă aştepta proiectându-mi lustruit şi sadic reflexia unui alter ego la fel de disperat să se ciocnească cu mine. Ne-am dat cap în cap, eu şi cu ăla de dincolo de marmură iar după ce m-am ridicat am şi uitat de el. Mereu uităm de el. În fine, important e că m-am ridicat. Demonstraţia fiind gata, revin acum la ideea iniţială. M-am aruncat pe bune de sus de la etaj, m-a apucat şi căscatul în drum spre asfalt, dar am terminat până jos, şi astfel eram mulţumit de viaţă. Văzând că n-am păţit nimic, m-am supărat şi m-am culcat acolo, să zică lumea că-s mort, pentru ca apoi seara sa mă strecor acasă şi să analizez situaţia. Am stat până s-a întunecat bine şi încă puţin, iar când am deschis ochii am rămas şocat. Eram înconjurat de lume, până atunci tăcută, care a început brusc să vocifereze pe tonuri de discotecă zoologică. Am extras câteva fragmente de discurs: - Jigodia! A vrut să scape, laş puturos, nieee animalule! – Unde fugi mă căcănarule nu ţi-a zis mă-ta că o viaţă ai?! – Marş înapoi la etaj aviatorule, ce credeai ca aşa-i de uşor? et caetera. Am încercat să le explic, dar logic că degeaba. În ziua următoare am ieşit de frica vorbelor înfăşurat în ziare, efectiv îmbrăcat în ziare proaste, într-un costum cotidian, mustind a libertate, adevăr şi gând, ca să mă dizolv în mulţime ca rutina în persoană. Şi am tot mers fără sa ştiu unde mă duc, până am simţit că am ieşit afară din oraş, moment în care mi-am dat jos haina de ziare ca să aflu că eram mic, minuscul, lumea din jurul meu se umflase ca de la o supradoză de drojdie. Totul din jur era moale, umflat, totul era parcă făcut din perne. M-am întors disperat în oraş, unde până şi oamenii, si asfaltul sau tramvaiele erau nişte aluaturi moi ca perna. În disperare de cauză, am urcat la etaj într-un lift mai ceva ca o şaorma, şi m-am aruncat pentru a doua oară, în stare de şoc fiind. Căzând, m-am afundat incredibil de adânc în coca asfaltului unde mi-am găsit o bulă de dioxid de carbon mirosind a drojdie drept chilie pentru restul vieţii.

“70km/h”

Paula ţine într-o mână şi priveşte intens o poză înrămată cu un bărbat la vreo 30 de ani cu o expresie de om inteligent, preocupat. Poza este color, dar nuanţele sunt puţin uzate. În fundal, din altă cameră se aude un radio foarte încet, neînţelegându-se nimic. Pe faţa Paulei zvâcnesc involuntar câteva riduri. Mâna, de asemenea ridată, tremură foarte încet, aproape de neobservat, însă tremuratul mâinii se amplifică spre marginea ramei. Se aud lovituri consecutive. Vedem într-un alt cadru cum fereastra se închide şi deschide scurt lovind tocul. După ceva timp, Paula pune poza la loc, şi iese din cameră. În bucătărie, fiul ei de vreo 20-25 de ani, Petre, mănâncă grăbit supă dintr-o farfurie adâncă. Chipul lui este îngrijit. Petre este pieptănat şi cu hainele bine aranjate. Seamănă izbitor de mult cu bărbatul ceva mai bătrân din poză. Din radioul de lângă aragaz se aude “Vântul bate azi cu 70 de kilometri pe oră”. Petre se smuceşte din scaun şi aruncă farfuria în chiuvetă. Farfuria stă sprijinită de un castron şi oscilează câteva secunde pe muchia acestuia. Petre fuge în hol, se îmbracă şi se încalţă repede, îşi lustruieşte pantofii, strigă tare către camera de alături –Pa!, şi iese trântind involuntar uşa. Cadru negru câteva secunde. O vedem din nou pe Paula stând cu faţa în mâini şi cu coatele sprijinite în genunchi pe sofa. Îşi ridică chipul din palme. Are ochii împăienjeniţi, însă abia se observă. Se ridică, ia poza şi o aşează foarte decisă pe pervazul ferestrei, apoi îi auzim paşii cum se îndepărtează, văzând iarăşi poza, care se defocalizează încet, şi afară apare în câmpul focal o sârmă de rufe. Vântul bate foarte puternic, iar după aproape jumătate de minut de fluturat violent, un cearceaf zboară de pe sârmă şi pluteşte apoi haotic prin aer până iese din cadru. Cadru negru câteva secunde. Este noapte, Petre merge pe trotuar, trece de câteva blocuri, traversează o stradă, şi la un moment dat observă maşina mamei sale ce merge încet puţin mai departe. În maşină, Paula are lacrimi în ochi, şi în mâna stângă ţine poza înrămată cu bărbatul ce-i seamănă fiului ei. Petre se opreşte din mers şi face cu mâna către maşina Paulei. Aceasta, cu ochii în poză, ridică privirea, şi într-un moment de descumpănire, văzându-l pe Petre, aruncă poza într-o parte, şi prinzând volanul cu ambele mâini închide ochii şi demarează puternic către trotuar, unde se află fiul ei. Vedem în prim plan o trecătoare ce priveşte şocată scena, şi în clipa impactului e fulgerată de un spasm ce o zguduie din toate încheieturile. Pe fundal începe recitarea unei poezii de către cinci voci de femei din ce în ce mai bătrâne, fiecare voce rostind un set de 2 versuri.

geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă

Vedem în cadru maşina izbită de un copac de pe trotuar, iar pe măsură ce cadrul se lărgeşte foarte încet, observăm că în afară de trecătoarea-martor ce stă înmărmurită nu mai este nimeni pe stradă. Maşina arde mocnind.

si ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele

pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,

ciobindu-ne şira spinării, arzând.
arzând cu trosnete, ca daţi cu benzină

arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceara sfârâitoare, cu seu orbitor…

Camera urmăreşte coloana de fum, şi pe direcţia aceea continuă mişcarea până se dă peste cap şi vedem peisajul opus întors vertical, cu cerul jos şi clădirile sus.

.

* versurile recitate sunt extrase din “Ciocnirea” lui Mircea Cărtărescu