Bine ați venit la Wordpress. Acesta este primul dvs. articol. Puteți să-l modificați sau să-l ştergeţi, apoi să începeţi să scrieţi propriile articole.

Bine ați venit la Wordpress. Acesta este primul dvs. articol. Puteți să-l modificați sau să-l ştergeţi, apoi să începeţi să scrieţi propriile articole.

[am decis să continuu singur proiectul meu literar din motive ușor de înțeles de către tine, cel ce ai răbdat după ceea ce vă servesc în cele ce urmează - continuarea în trei fragmente]

***
Există atîta muzică bună pe lume. Atît de multă încît mi-e teamă că nu apuc s-o ascult pe toată. Și mereu mi se amintește asta – pentru că e evident că nu voi apuca s-o ascult pe toată – prin diferite trucuri ale… nimănui. Ca de exemplu: mai vezi pe stradă cîte un tip cu capul mare și oase ascuțite, care seamănă groaznic de mult cu Mick Jagger, și te gîndești „băi, ce muzică bună…”. Apoi stai și asculți săptămîni întregi numai Rolling Stones și ți se va fi făcut greață după o perioadă auzind lamentările din Angie sau verva din Sympathy For The Devil sau Like A Rolling Stone și dacă îl mai vezi o dată pe acel Mick Jagger bucureștean îți juri că o să-i spargi fața, spontan, scurt și fără remușcări, ca între personajele lui Guy Ritchie.
Ei, chelul ăsta cu plete de aer ar fi putut face cu brio un astfel de personaj. Parcă era făcut din plastilină marca Guy Ritchie. Cel puțin în vremurile preapocaliptice de care povestea el. Ne spunea că înainte să aibă Ovation-ul a avut un Fender pe care i l-a spart în cap lui Nicu Covaci la un concert, și apoi griful rupt a fost luat de doi inși din public care au fugit cu el dar l-au lăsat – nu se știe de ce – abandonat pe jos după ce n-au mai fost urmăriți de alți fanatici disperați după un grif al unei chitare sparte pe cărarea durului de la Phoenix. Devenise evident o fază preluată din Blow-Up. Mai spunea de Covaci că avea un cap incredibil de tare, și că după ce i-a fost spart un Fender în cap nu a pățit mare lucru, întărîtîndu-se desigur și mai tare. În culise se spune că i-ar fi administrat o bătaie bietului chel cum nu mai văzuse de la opt ani cînd îi spărsese oglinda mă-sii.
Apoi prietenul nostru drag a virat brusc pe arătură și a început să toarne diletantisme psihanalitice despre motivul oglinzii la mă-sa și despre cum a ajuns s-o asocieze pe ea cu Covaci și să modeleze din el o figură paternă. Evident că în scurt timp a ținut drept nepoliticos să nu ne cînte În umbra marelui URSS cu o răgușeală forțată și patetică, asortată cu lacrimi tată-fiu pentru marele încăpățînat al rockului românesc.
Am plecat încet spre casă gîndindu-mă cum altă dată chelul povestise că a fost taximetrist în București, cîștigîndu-și banii de pîine și de pus deoparte pentru cîte-o chitară scumpă.
Ca exercițiu de imaginație involuntar mi-a apărut în acel moment un cor profesionist de taximetriști în fața ochilor, cîntînd cu pasiune pe latină ceva despre profesia lor sfîntă și fiind acompaniați de o orchestră de claxoane de dacie logan. În acea noapte plină de astfel de scurte revelații m-am hotărît să-mi iau o slujbă temporară de taximetrist.

***

Mi-ar plăcea să te pictez de mai multe ori, de fiecare dată ascultînd altă muzică. Un geniu sau orice altă sculă de artist ar fi întors-o spunînd că te-ar compune la pian privindu-te pictată de Vermeer, van Gogh și Klimt, împletind un triptic muzical cu dexteritatea unei babe croșetînde. Pe tine te cunosc de ieri, de cînd m-am angajat ca taximetrist. M-am așezat cu tine la masă la prînz la „împinge-tava” fără să te întreb sau să-ți cer nimic, total nepoliticos. Am călcat pe convențiile sociale ca într-un căcat de cîine, cu un presupus noroc ca pretext. Nu m-ai respins, am stat de vorbă, am aflat desigur că dacă nu m-ai fi văzut pe la Edgar Quinet și n-ai fi știut că îți sunt coleg, receptivitatea ta la grosolănia mea de a mă așeza cu tine la masă ar fi fost anulată din start.
Uită-ne acum – tu pe șevalet în trei ipostaze – eu oferindu-ți ritualic o ureche din care răsună în ecou ultima notă a unui triptic la pian proaspăt croșetat. Și așa în genunchi stînd cu urechea întinsă te întreb „Vrei să fii opera mea?”.

***

Am fost șocat să-mi cunosc primul coleg de la firma de taxi. Avea desigur respectabilul grad de „nea” deja. Cînd l-am văzut prima oară pe nea Badea, citea Proust. Avea un nume pus total aiurea. Gheorghe Badea. Badea Gheorghe, care citea Proust. Chelise săracul de la atîta literatură „de calibru tun” amîncheiatcitatul, și ca să nu devină un neintegrat, un paria al breslei, așeza cu grijă volumul de proză grea între paginile de „Can-Can” sau „Libertatea”. Obișnuia să mai zică atunci cînd venea vorba de ziare de scandal „Băi Iojca, la noi românii libertatea e doar un ziar și norocul e doar o bere, așa-i? ”. Plasa madlenele literare între țîțe și buci mondene atunci cînd era vreun coleg de breaslă cu el în aceeași stație. Mai puțin eu. Altfel nu se sfia să se fălească în fața clienților cu lectura lui de om care sfidează stereotipurile. Cînd a auzit că-s student la Litere s-a luminat cică, „dă parc-ar fi-ntinerit nevastă-sa cu treij’dă ani”. A venit la mine și m-a întrebat direct „Puștiule, tu-l știi pe Marcelică Prostu?”. Nu m-am prins pe loc de poantă. Dacă vă puteți imagina purtam cu omul ăla discuții despre literatură, cu probleme serioase, deviam în filozofii pe care le stăpîneam mai mult, mai puțin sau el uneori deloc „Are aceeași urîțenie ca matematica filozofia asta”. Ne înțelegeam aproape perfect, discutam în cîte o stație de taxi, de la fereastră la fereastră. Era iulie și clienți nu prea aveam. Într-o zi îmi amintesc - și acum regret profund, dar mă laud cu asta – cum am refuzat un client pe motiv ca eram prea antrenat într-o disecare a lui Dostoievski. Asta în situația în care nu se putea spune că făceam baie în bani acasă. Făceam numai duș, pentru că dacă umpleam cada cu apă venea factura mare și făcea și vecinul de jos involuntar duș prin tavan.

Nu ştiu de ce dar eu cred că Badea Cîrţan ar fi luat WizAir spre Roma cu rezervare “din timp” dacă ar fi trăit azi. E trist, dar ăsta e adevărul, e trist…

? realitate lingvistică sau aberaţie: verbul /učiit’/ учить pe ruseşte înseamnă a învăţa (tranzitiv personal, pe cineva); verbul /naučit’/ научить înseamnă a studia, a învăţa temeinic; o variantă populară de etimologie spune că verbul a năuci *nu* vine de la /neuku/ (sl.) care ar însemna debusolat ci de la rusescul menţionat mai sus; neplauzibil ştiinific, dar prea bun şi prea verosimil ca să poată fi ignorat;

[începutul mirobolantului proiect literar pornit alături de vecinul utopic - stați cu sufletul la gură pentru continuare, dar cu ochii dincolo - aici va urma abia continuarea continuării]

* * * se ridică cortina * * *

Acesta este un roman SF. Mi-am ales acest moment din viitor (în defavoarea unei povestiri pe viu, unui suicid live, ca cel al Christinei Chubbuck) pentru că au început să mă străfulgere personaje și circumstanțe ale trecutului abia acum, și simt înțepător nevoia să le leg într-o șmaraciucheală literară coerentă și, de ce nu, excentrică. Așa, ca mine. Eu sunt un individ născut pe acorduri de jazz, procreat din pe cît de pură pe-atît de genială improvizație. Am crescut într-un perpetuu twist și am întinerit (adică am devenit tînăr, nu?) mișcîndu-mă pe stradă în cuvinte de avangardă, cu gesturi de sugestia unui mim înflorit, în simbioza dadaismului și nunuismului. Ca orice flăcău fără bube la metabolism.
Nu vreau să vă dezvălui starea mea actuală, din momentul SF (pe care sper că-l veți trăi așa și voi, cei din trecut, odată). Ea va rămîne practic baza culiselor noastre și va fi dezvăluită sau nu la momentul potrivit respectiv nepotrivit.
Cu numele de Ioșca m-am împrietenit tîrziu, chiar în perioada ce-o să se dezvăluie curînd. Mama m-a făcut Ioșca, m-a numit Ioșca. Mi s-a potrivit numele. Chiar din punct de vedere fiziologic. Ioșca mi-a fost eticheta, sau mai pe românește – am față de Ioșca. Cînd eram mic mai aveam colegi care-mi mai spuneau ba „lămîiță”, ba „alună” sau „dinozaurul ierbivor”, în funcție de etapa creșterii în care mă aflam. Din „carne de mici” și „cuiul” am ajuns în sfîrșit un Ioșca total, și Ioșca am rămas pentru totdeauna. Poate vă gîndiți… ce hal de nume românesc mai e și ăsta? E simplu… m-am născut pe țărînă ardelenească, între ziduri de cetate săsească, din părinți sași. Deci Ioșca e de fapt Joschka. Cînd am fost scremut eu înspre lumina ăstei lumi, sașii erau deja specie rară în Transilvania, deci din nou pot spune cu mîndrie că am fost o oaie de-un veritabil roz fosforescent cu dungi verzi printre oile negre. Și din alte puncte de vedere… este lămuritor să spun că atunci cînd plozii vecinilor se duceau la ștrand, plodul alor mei, adică eu, își imagina cum aruncă Mircea Eliade pietre pe niște foi goale de o consistență lichidă iar undele acvatice se transformă în rînduri de text psihedelice, de o frecvență asemănătoare cu cea a muzicii beatlesiene. Botezam prăjiturile mamei făcînd analogii de la „poale-n brîu”. Așa s-au născut de exemplu faimoasele „cap în țeastă” sau „țîță-n sîn”. Tot atunci am descoperit și că „țîță” era singurul cuvînt din limba română format doar din diacritice. Și nici pînă azi n-am descoperit altul. Nu că aș fi eu mare proprietar de hectare lexicale…
Un lucru mi-a plăcut în mod deosebit la numele meu – era unic în mediul în care am trăit. Nu exista altul, sub nici o formă. Cînd cineva pronunța „Ioșca”, era absolut clar, înțelesul era străveziu ca meduza, se știa despre cine este vorba. Era o asociere fără loc pentru acul de interpretare în carul cu sensuri. Această caracteristică născătoare de schepsis a jucat un rol esențial în evoluția mea de aproape supraom aproape nietzschean autoproclamat. Multe elemente particulare au jucat roluri esențiale, și m-au cizelat în ceea ce sunt acum. Un simbolic exemplu ar fi momentul marelui cutremur. Cînd a început, eram în pragul maturizării (urît cuvînt, hidos, clișeu îmbîcsit și grețos), chiar acolo eram, sub tocul maturizării, ferindu-mă de ceva, chiar nu știu de ce anume. Și un impuls m-a făcut să alerg ca un nebun, ca un maratonist din țări subdezvoltate, și să fac zece secunde de la etajul 4 pînă în fața clădirii în care mă aflam. Ajuns afară, cutremurul încă nu-și strînsese jucăriile, am avut o uriașă revelație – a fost un fel de pledoaria de geniu a lui Toma cel biblic. Am constatat că într-adevăr… pămîntul se mișcă!
Eram anul I la litere și mergeam des la concerte folk. Așa mi-era mie moda, așa-mi cînta momentul – folk. Pentru un om proaspăt fascinat de poezia „poetului necuvinte”, foarte la modă atunci, și asimilator de acorduri elementare spre mediocre de chitară, era combinația ideală. Într-un beci obscur într-o obscură noapte a cîntat un individ pe care colegii din clasele primare l-ar fi botezat probabil „grand canyon” dacă ar fi avut cultura generală necesară. Era un om total erodat, ăsta e cuvîntul. Cel care cînta printre altele „nebunul cu ochii închiși” și declama patetic „mistrețul cu colți de argint” era grotescul „chel cu plete de aer”. Pletele lui de altădată, plete în vînt, au fost purtate de același vînt și nu s-au mai întors niciodată. Au recrescut, dar din aer, spunea el. Poet înnăscut, dar cu coaja intactă. Geniu nedescoperit. Poetul fără vers. N-avea creații proprii, dar îi plăcea să rămînă după concertele lui la care venea lume cîți dinți avea el în gură și să filosofeze ieftin. Combina argumentele unui agnostic de supermarket cu cele ale unei babe habotnice. Un haos mai mare decît cel în care și-a pierdut el pletele și dinții în bătăi cu urlete primordiale și vomă în Vama Veche, în care și-a băut chitara originală Ovation și dinții noi de argint și aur.

Dragii mei cititori inexistenți, din păcate voi continua cu cursul meu mirobolant de pseudocvazilingvistică.
Încep cu un mic aperitiv, dovadă a spiritului de luptă al poporului român - cîteva sinonime argotice ale verbului a bate: ajusta, altoi, arde, aranja, atinge, dezmierda (etimologie genială, e explicată pe undeva prin arhivele Imperiului Utopic cred), mîngîia, bombarda, boți, buchisi, cafti, cardi, căptuși, cîrpi, demonta, descentra, dezaxa, freca, îndesa, înghesui, lipi, mardi, scărpina, scărmăna, șifona, tampona; a-i face boiangerie („a-l umple de sînge”), a face dentistică cuiva, a face mănăstire (de la Ștefan o fi asta?), a stinge lampa/lumînările cuiva etc.

Sărind în miezul problemei, în cursul 2 (fragmentat) vom afla care e tendința limbii române, și de ce este ea atît înapoiată, cît și modern intenționată, cu ajutorul unei garnituri mici de lingvistică comparată. Învățînd neerlandeza ca limbă a treia la facultate am aflat următoarele caracteristici de-a dreptul excitante ale acesteia: n-are cazuri, la indicativ prezent are trei forme din care practic doar o terminație adevărată de conjugare, pentru ca celelalte două sunt un infinitiv și o rădăcină (adicătelea verbul woonen (a locui) are următoarea paradigmă: woon-woont-woont-woonen-woonen-woonen. Mai mult spre deosebire de germană, neerlandeza are doar două genuri.
Bun… am dat un exemplu ceva mai exotic, avînd în vedere ca avem cu toții cu mai mult sau mai puțin succes o limbă ultramodernizată pe buze: engleza. Acolo paradigma conjugării de mai sus traduse este live-live-lives-live-live-live. Și cum în China sunt mai mulți vorbitori de engleză decît în SUA, „he lives” se topește fără remușcări în „he live”. Deci conjugare elementară canci… și nu degeaba am dat exemplul Chinei. Chineza e limbă izolantă, adicătelea pe grai cotidian o limbă care e formată din elemente care nu se schimbă (nu au flexiune) și care doar sunt alăturate. Asocierea lor în context se modifică prin topică și intonație (chinezii au o ureche muzicală de-a dreptul extraterestră, și e educată prin limbă). Limba asta universală care este engleza s-a dezvoltat în timp într-o limbă cu caracteristici puternic izolante. Ia exemplul: The lion eats the bear. Putem spune chiar The lion eat the bear. E *perfect* inteligibil. Ai două substantive fără gen, fără caz și un verb cu formă fixă, de infinitiv. Propoziția își schimbă sensul doar prin topică și chiar intonație, dar în engleză mai degrabă topica joacă rolul esențial. Subiectul și complementul sunt indicate de ea. Dacă inversezi, obții The bear eat the lion. Chestia asta limitează groaznic registrul stilistic al unei limbi, dar engleza compensează prin vocabular. De exemplu rusa, care are 6 cazuri, permite o libertate a topicii mai mare chiar decît româna! Dar cine dracu mai stă să învețe 6 cazuri în rusă? Eu. Ce are toată ciorba asta de-a face pînă la urmă cu limba română vom afla în cursul 2.2.

Ăsta face excepţie la titlu. De fapt nici nu mai era nevoie să zic asta.
Primul curs, aşa ca să vă dau pe la nas cu savoarea a ceea ce inseamnă lingvistica, va fi o ciorbă de etimologii, pentru că etimologia este sexi rău.
Una uşoară de debut - se ştie ce-i aia o chermeză. Citează orice amator de grătare la curul daciei în pădurea Băneasa, orice rafinat care ascultă Mihai Mărginean(u?) ca surogat de manele, din deja numitul cantautor: “te-am dus la chermeză şi meci”. Chermeză (chermesă), după cum indică şi dex-ul, provine din spaţiul vorbitor de germană (ulterior şi dialectul-devenit-ulterior-limbă, olandeza, în colţul sus stînga), şi anume de la Kirchmesse (germană), sau kerkmisse (flamandă), care însemna (şi înseamnă) nu mai mult şi nici mai puţin decît slujbă, da, slujbă la biserică. Din păcate nu a fost imaginaţia românului cea care a interpretat cuvîntul mai departe, ci cea a vecinilor flamanzilor - franţujii. Abia din kermesse (franceză), format prin sec. XIV, a ajuns mai tîrziu (interbelică, desigur) la noi termenul de chermeză. Într-adevăr, dezamăgitor pentru amatorii de “numai românul putea să nuştiuce aşa ceva…”.

Cuvîntul gagiu, da da ştiu că ştii, e de origine ţigănească. Pe graiul stimaţilor noştri ambasadori, gağo înseamnă neţigan, adică logic - român. Prin urmare, sec şi fără alte comentarii… românul este un gagiu, iar românca o gagică.

Cum mai toate sinonimele lui nebun (de la nouă, de dus la Mărcuţa etc.) au ca etimon un cuib de nebuni, aşa e şi balamuc. Malamuc era cică o localitate (din nordul Bucureştiului) cu numele provenind de la schitul Malamuci de pe-acolo, schit în care erau adăpostiţi oamenii cu diaree la cap. De la Malamuc la balamuc nu sunt decît vreo 40 km în sud.

Curiozitate - denumiri alternative ale sifilisului: la olandezi şi portughezi e “boala spaniolă”, la orientali e “boala creştină”, la iranieni e “boala turcească”, la polonezi e “boala nemţească”, la ruşi e “boala poloneză”. Mi se pare şi normal. La noi ar putea fi numită şi “boala caprei”…
În încheiere, un cuvînt dintr-un fragment din cartea lui Radu Beligan (mulţumesc pentru mail celei ce mi l-a trimis) - săndulie. Asta cică ar fi un fel de preş de pus lîngă pat la olteni, şi oricît de prazîngît şi brînzăndinţi ar suna, vine de la “descende du lit”.

Mulţumiri bibliografice înspre “Aventurile unor cuvinte româneşti”, Marius Sala, Univers Enciclopedic, Bucureşti 2005. Cartea o recomand fanatic.

Am chef de avangardă. Mă simt ca o istorie a literaturii, şi cred ca mi-a venit timpul de avangardă. Prea tîrziu sau prea devreme nu există.
Reevaluez caracterul site-ului meu (fără prea mare legătură cu ce am scris mai sus). În momentul de faţă şi-aşa probabil cititori nu prea mai există. Cu atît mai bine (mereu mi-a plăcut sa vă complimentez aşa…). Prin urmare, non-blogul rămîne un non-blog, un anti-blog chiar, dar asta strict ca anti-anglicism. În principiu nu sunt contra anglicismelor, sunt victima lor şi ca un pe-juma-filolog care sunt aş fi un imbecil auto-declarat şi recunoscut dacă m-aş apuca de prutenisme. Dacă nu e blog, atunci e jurnal, evident (apropo, nume de cabinete stomatologice: evident, accident, incident etc.). Jurnal de idei şi pe ici pe colo (asta-i nouă) fapte. Se poate numi o mică revoluţie, sau o lovitură de stat împotriva plictiselii şi apatiei de pe aici.

Exemplu:
Singurul ceai care-şi merită banii de la lanţul-de-ceainării-unde-şezi-incomod bucureştean este ceaiul turcesc. Pentru modul în care e servit. Adorabile păhărele tipice în care ai turna mai degrabă o tărie. Un fel de shot de ceai al otomanilor.

Alt exemplu:
Vreau să scriu marelui public un curs alternativ de introducere în lingvistică. Ceva aşa, din seria “pe genunchi”, fără structură. Doar căcaturile interesante alese culese şi povestite ca la sobă, ca la godin, să aibă parte şi tot ţăranul nerafinat ne-lingvist de nişte înţelepciune a graiului direct din tastatura unei obscure somităţi aproape diletante a panteonului filologic. Aşa-i? Mai vedem…

Altă idee:
Un foileton. ‘teresant, n?

În încheiere:
Am revăzut Man On The Moon şi mi s-a părut absolut genial. Pune nişte probleme de-a dreptul corozive privind realitatea şi percepţia omului. Asta pe lîngă rolul FANTABULOS al lui Jim Carrey.
În încheierea încheierii, un PPS neoriginal:
Titluri de acum vor fi cuvinte obscure (mie cel puţin) aleatorii pe care cine nu le ştie le va căuta pe dexonline. Aşa poate mai vîrîm şi noi nişte cartofi la traista lexicală…

prietene o sa te mănînce ţiganii!
nu rasist, nu. e vorba doar de foame.
o să te halească cu tandreţe
ca-n coşmarurile copilăriei.

tu te vei bucura pentru ei

şi fără să-ţi părăseşti postul fix pe lume
că doar ai contract
vei urca în tren
şi te vei duce cît poţi striga.

la un strigăt depărtare, la un ecou de marea rusie.

trenul va curge ca pe corzile lui hendrix
iar tu vei mormăi cîntece de noapte bună
în timp ce poetul va completa simetria
amintindu-ţi că te-au mîncat ţiganii şi scriind

versuri crestate ca piatra craiului.

dar dusă-i simetria şi departe-i piatra craiului,
scrisă-i soarta şi moartă-i harta cînd
la vladivostok ţi-e ecoul, în islanda ţi-e vocea
şi undeva între ar vrea să se caşte un vid.

Perspectiva lui:
El se apropie de casă, şi înainte să îşi îndrepte privirea spre fereastră (în acest moment lumina e aprinsă), se gîndeşte că ar vrea ca ea să se fi culcat deja, implicit i-ar plăcea să vadă lumina stinsă la fereastră ca semn al acestui fapt. Se uită apoi la fereastră şi observă întunericul.

Perspectiva ei:
Ea stă şi face de mîncare. Fix înainte ca el să ridice privirea spre fereastra ei se creează o elipsă care zdrobeşte o oră de timp într-o clipă, iar ea se află în pat dormind. Mîncarea zace rece pe masă etc.

Culise:
Cînd el se gîndeşte că i-ar plăcea ca la fereastră să vadă întuneric, se gîndeşte de asemenea că viaţa lui este un scenariu al dorinţelor sale sincere, sau mai pe scurt - un vis (cu dublu plural vis-visuri). Viaţa îngenunchează în faţa gîndului său şi o oră ce se află în spatele ferestrei pe care el o va fi privit se comprimă într-o clipă ce îi va oferi lui iluzia (din perspectiva noastră) sau realitatea (din perspectiva lui) că dorinţa i s-a împlinit, că duce o viaţă într-adevăr ghidată atent de mintea sa condiţionată mereu strict de inconştient. Întrebarea este totuşi… i s-a împlinit dorinţa? Dacă elipsa este naturală, da. Dar este?